Alexandru Gheorghe, arhitect peisagist Poteca Studio, colaborează cu Asociația MaiMultVerde de peste șase ani. În acest timp, a proiectat și coordonat numeroase inițiative care aduc natura mai aproape de comunitățile urbane, precum Pădurea Comunitară Cama din Giurgiu sau „pastila vegetală” din Popești-Leordeni. Pasiunea sa pentru natură, biodiversitate și pentru impactul pozitiv pe care spațiile verzi îl pot avea asupra oamenilor ne inspiră și ne dă încredere.
Cel mai recent proiect semnat de Alexandru este grădina școlară din curtea Colegiului Național „Ion Maiorescu” din Giurgiu – un spațiu educațional în aer liber menit să le cultive elevilor dragostea pentru natură și să contribuie la starea lor de bine.
Am stat de vorbă cu el despre acest concept și despre utilitatea grădinilor școlare, despre cum s-a schimbat relația noastră cu natura în mediul urban și despre pașii prin care o putem reconstrui.
Povestește-ne despre cum funcționează și care sunt beneficiile unei grădini școlare.
Grădina școlară, în sine, e o grădină pedagogică, e o platformă, o clasă în aer liber în care eu așez niște componente care pot fi ușor folosite ulterior de pedagogi în diverse direcții. De exemplu, în mediul urban e importantă partea de compostare, să înțelegem ce se întâmplă cu frunzele și ramurile și cum putem să le refolosim și să îmbogățim solul. E un proces foarte frumos de povestit aici și despre istorie și filozofie: da, plantele mor și din faptul că ele mor, de fapt, se nasc cu totul alte vietăți, multe alte specii și așa se susține evoluția umană. Deci există foarte multe direcții în care poți merge doar pentru că ai un compostor.
La fel și solarul, sau un microsistem de captare a apelor pluviale, care ne oferă șansa să povestim despre ce înseamnă reziliența și să fim responsabili cu resursele. Avem și paturi ridicate de pământ, unde se plantează plante aromatice, care au impact imediat, toată lumea rupe câte o frunză: aha, asta-i salvie, rozmarin, busuioc, tarhon.
Ar fi fain, la un moment dat, și se practică asta în grădinile școlare din Franța, din Danemarca, din Suedia, se face și mâncare, efectiv. Bine, ei au cantină în școli, sunt la nivel, și toți copiii din școală sau profesorii mănâncă mâncarea făcută de ei și se creează o întreagă legătură, să gătești pentru cineva e iarăși o conexiune foarte frumoasă. Se poate face și asta, să faci picnicuri în grădina asta.
De ce crezi că e important pentru copii un astfel de proiect?
Copiii nu mai au acest contact cu natura, cu procesul de a produce ceva din plante, de a rupe, de a planta. Dar nu e vorba doar de asta, ci și de a le arăta, prin astfel de modele, de adulți pasionati, că există și alt fel de a trăi viața și de a avea succes și de a aduce valoare. Faptul că stau o oră și pun semințe sau se uită la alții care pun semințe sunt lucruri cu un impact extraordinar. Părerea mea e că vor privi diferit natura, ăsta ar fi scopul în final. Și o să aibă o altfel de relație cu mâncarea, cu natura sălbatică, cu parcul, cu timpul în natură.
E un concept care poate fi multiplicat, și ar fi ideal să fie multiplicat, în toate școlile din România. Grădina școlară nu e doar un loc în care cresc plante, este un loc în care cresc copiii noștri, viitori adulți care vor privi diferit și vor avea o altfel de relație cu natura, cu mâncarea, cu natura sălbatică, cu parcul, cu timpul petrecut în natură.
De ce e importantă cauza mediului, a naturii, pentru tine?
Să fii peisagist, pentru mine, este un fel de a trăi și este ceva ce mă definește ca persoană, ca esență. Nu e doar un job și fac și altceva în timpul liber, este ceva la care mă gândesc tot timpul. Și atunci, în orice direcție mă duc, încerc să aduc un plus de valoare. Și pentru că fac asta de 18 ani deja – proiectez grădini private, publice, parcuri și așa mai departe –, am văzut nivelul de înțelegere al naturii. Văd, de la copii, la politicieni, la oameni care conduc țara, la oameni care conduc orașele sau oameni care vor să se relaxeze pentru că sunt super stresați de munca de la corporații, nivelul la care se înțelege natura și nevoia reală de natură.
Și mă simt responsabil să fiu unul dintre acei oameni care umple acest gol, această lipsă: conexiunea. Sunt în măsură să comunic cu ambele părți, și cu natura și cu oamenii, și să fac lucrurile să funcționeze bine și pentru natură și pentru oameni.
Cât de mult ne lipsește în comunitățile urbane, mai ales, conexiunea cu natură?
Ne lipsește mult, aș zice, ne lipsește mai mult decât putem să simțim. E o chestie pe care nu o percepem la nivel strict estetic. Ne referim foarte mult la natură ca fiind ceva plăcut vizual, auditiv, olfactiv. Unii mai înțeleg lucruri din acestea legate de praf sau poluare, sau că arborii fac oxigen. Ăsta e un nivel de suprafață de a înțelege cumva natura, în sensul că lucrurile funcționează la un nivel mai profund și pentru noi, ca oameni, dar și pentru toate celelalte viețuitoare din natură. Și partea asta profundă ne lipsește și se vede lipsa asta în foarte multe straturi ale vieții noastre. E greu să pui degetul pe rană, dar se vede.
Eu sunt foarte pasionat de psihologie și studiez zona asta de psihologie e mediului. Și există studii despre cum, în mediul urban de exemplu, lipsa acestui contact autentic accelerează și accentuează, cel puțin, afecțiunile astea psihologice, emoțiile și stările de singurătate, de izolare, de depresie. De asta, în ziua de azi, medicii chiar prescriu pur și simplu plimbări în natură. Efectiv, mergi încet și uite-te la natură, până te plictisești. Și când te plictisești, mai plictisește-te o dată. Și atunci ajungi să stai tu cu tine. Natura face foarte multe chestii și ne lipsesc părțile astea, să zicem, profunde.
Și, după aceea, partea asta de biodiversitate care, cred că reprezintă o platformă bună de educare și de comunicare cu natura. Oamenii se simt mult mai în siguranță, să zic, când vorbim de natura sălbatică, dar la nivelul ăsta drăgălaș: albinuțe, fluturași, flori sezoniere, plante medicinale. Astea sunt niște „keywords” care rezonează încă în mintea multora și facem apel la lucrurile astea ca să îi apropiem, și după aceea să mai discutăm și de lucrurile mai serioase, până la urmă: de ce e ok să lăsăm natura să fie așa cum este, de ce e ok să nu te temi de natura sălbatică, pentru că are și ea locul ei, chiar și în mediul urban. Parcul Natural Văcărești a prins deja un loc în mentalul colectiv și e clar acceptat și înțeles de mulți.
Cum putem reconstrui această relația cu natura în mediul urban?
De exemplu, am găsit acest concept de pastilă vegetală, ca o soluțieexact la ce vorbeam, aceste lipsuri și goluri. I-am zis „pastilă” pentru că vorbim de niște suprafețe mici, de minim 15- 20 de metri pătrați, în care noi practic atacăm spații reziduale, deci niște zone în care nu își petrece cineva timpul neapărat: spații verzi, spații libere în care până acum se puneau gunoaie, se parcau mașini, era un pământ bătătorit, primăria nici nu știe ce să facă cu spațiul ăla.
Noi le-am propus multor primării, și sperăm să răspundă cât mai multe, să instalăm o rețea de pastile vegetale. Nu e o idee complet inventată de mine, e o chestie dovedită în multe țări, în Singapore, dar și la noi, în Europa, în vest, faptul că o astfel de rețea poate crea realmente o schimbare, un impact masiv la nivel de biodiversitate și de servicii ecosistemice, de sănătate adusă de natură în oraș pentru oameni.
Asta o dată. Și a doua, faptul că intervenim punctual în fiecare cartier cu o mică astfel de pastilă însoțită de o explicație, însoțită de un eveniment de activare a acelei comunități, a acelei străzi, cu copiii, cu bătrânii, cine vrea să participe. Chestia asta, iarăși, lansează o discuție între oameni și natură.
Pastila asta rămâne cumva neaccesibilă, o privim, nu mă duc să stau acolo. E plină de arbuști și arbori care se luptă pentru lumină și resurse și, în timp, devine un fel de refugiu pentru biodiversitatea mică, urbană: unele insecte, mamifere mici, șopârle, broscuțe, care au unde să se retragă în presiunea asta urbană imensă, unde practic nici curțile private nu oferă un refugiu pentru biodiversitate.
Folosesc des cuvântul ăsta, „biodiversitate”, dar nu știu cât înțelege lumea nevoia asta. De schimbări climatice se tot vorbește, de pierderea biodiversității mai puțin se explică, de fapt, cum afectează. Bolile respiratorii, de exemplu, care ne afectează acum, imediat. Alergiile, care au tot crescut și se vede. Asta pentru că nu mai sunt păsări, insecte, nu mai avem niciun sistem de apărare în fața lucrurilor care ne pot cauza tot felul de boli și probleme, pentru că e un dezechilibru.
Și eu cred că pastila vegetală ar putea fi o chestie foarte mișto, și de comunicare și educare, de expunere cumva, dar și un sistem real de rețea care poate aduce un impact la nivel de oraș sau de comunitate.